Posts Tagged ‘internat’

150

Tuesday, October 15th, 2013

Fugă de idei la 150 km/h printr-o clădire cu geamuri mari și bănci de lemn, pe care o visez uneori. 

Teoretic poți să mori de la o răceală. Sunt niște șanse foarte mici de complicații care pot fi letale (nu am găsit numere, cine are aștept mesaj) dar se poate. La fel de bine poți da colțu când atingi portu USB, a fost un caz pe care nu-l găsesc. Căutând am găsit ceva care-mi place foarte mult.

Problema e de domeniul statisticii. Un anumit procent din contingentul X, cu vârsta Y decedează când coboară scările. Alt procent se duce când intră sub duș. Evident că există variabile independente care influențează datele.

Nu vreau să arăt aici cât de contabil sunt eu. Stau destul de prost cu matematica, pe care a trebuit să o introduc constant în mine. Matematica m-a violat. Nu am o fascinație pentru numere. Vreau să ajung altundeva.

Alt procent o să termine aventura pe pământ în curba Q de pe autostrada P la viteza Z.

Mergeam pe autostradă. Drum drept, eram trei. O femeie în fața mea pe banda de depășit, o mașină închiriată pe banda normală. Ea mergea cu 160. Eu în spatele ei. Sincer mă grăbeam, dar e irelevant. Viteaza limită este 100 indiferent de situația ta personală. Am terminat de depășit mașina închiriata și evident că nu am putut să încetinim, pentru că la fiecare achiziție de la (pune aici marca ta favorită) primești o lobotomie, moka! Oricum mergeam repede de vreo 10 minute (eu cu tipa în cealaltă mașină formasem un mic grup, chiar mă gândeam să ne găsim un nume). Mașina închiriată mergea cu maxim 100, ce să-i faci, turiști fraieri!

Trecem pe lângă un petec de umbră pe marginea șoselei, mă uit în oglindă să văd dacă pot să schimb banda și ce văd, surpriză din cer! O mașină albă cu dungi albastre și un polițist lângă ea. Din cauza diferenței de lumină nu am înțeles prea bine ce făcea acolo. Power of denial, on: nu făcea nimic!

Acum aștept cele două săptămâni în care văd dacă omu chiar își savura cafeaua pe marginea autostrăzii, dacă tipa din fața mea took one for the team sau dacă primesc bilețel cu sigla municipalității, poliției, guvernului, poză atașată și ștampilă dar povestea nu o să se termine aici. La o viteză care depășește cu 50% limita admisă pe lângă amendă ești trimis la judecător, cu care vei porta o mică discuție, știu asta de la bunul meu prieten grec, care fiind grec și având un Audi (model rapid aici) are experiență cu poliția rutieră. Grecii ăștia!  E și incult. Fustangiu. Ortodox, în felu lui. Cam spălat pe creier. Doar că, om ca el am întâlnit rar sau deloc.

Revin la judecător. Ești întrebat dacă știi de ce ești acolo (pentru că îmi place clădirea?). Motivul pentru care ai făcut-o (de prost). Dacă înțelegi gravitatea faptei (îhî). Discuția continuă cu un cumul de întrebări despre viața ta aici, unde lucrezi, ce lucrezi, ești căsătorit și altele. Teoretic poate lua decizia să-ți suspende carnetul pe o perioadă mare de timp (oricum primești o mică suspendare) și să crească amenda (care este destul de mare oricum) dar acest lucru nu se întâmplă de obicei.

Acum eu am o problemă personală cu asta. Nu mă simt în poziția să critic un sistem care funcționează, problema mea este de  altă natură. Ca om crescut la internat, posibilitatea evenimentului descris mai sus aduce cu sine niște flash back-uri. Acolo plăteai făcând teme suplimentare în timp ce ceilalți se jucau, zilnic pentru un număr de zile dependent de gravitatea faptei. Ca într-un film clișeic îi și vedeai pe geam (pe cuvânt!). Erai distracția lor, pentru că și ei te vedeau pe tine și cum supraveghetoarele ori citeau ori făceau și ele teme (în funcție de vârstă) nu ratau niciun moment ori să se strâmbe la tine ca să te eneverze, ori să te facă să râzi ceea ce era groaznic pentru că doar cine nu a fost la școală nu știe cât de nasol e să te bufnească râsu într-o situație în care să râzi ar trebui să fie ultimu lucru pe care să-l afișezi. Un coleg puțin mai mare grec care îmi era bun amic (ce naiba e cu mine și grecii) scălămbăia dansuri orientale în fața geamului ceea ce pentru mine era laughter breaking point de fiecare dată, dar și acum dacă îmi reimaginez scenele.

Erau informați părinții, în cazurile grave (!) școala (deși rar pentru că școala era la 2 minute de mers, imens!) și o bună perioadă de timp trebuia să fii extrem de cuminte, altfel lucrurile deveneau destul de nasoale, pentru tine. Ca adult m-am gândit mereu că infracțiunile se plătesc, cu închisoare (în cazul celor mai grave), suspendare (în cazul ăsta carnetul auto, în cazul copilăriei mele se suspenda timpul de joacă) sau cu bani. E straniu să nimeresc într-un loc unde judecătorul, pe lângă forța pe care o are să-ți administreze amenzi sau suspendări, are și rolul de admonesta răufăcătorii. Nu afirm că este un sistem prost, doar foarte ciudat pentru mine care mă pune într-o poziție… incomodă. Personal paragraphs end.

Revenind la procente, spuneam de posibilitatea de a face *puf* în orice moment. Mică sau mare, există și dacă ar fi să scot pe cur o filosofie de viață cum fac unii, aș spune că supraviețuirea e o treabă de statistică, important e să nu fi punctul din afara liniei. Mai important mă gâdnesc că ar fi să trăiești viața ca și când ai putea muri peste câteva secunde. Clișeu, nu? Evident. Dacă poți, oprește-te din citit și reflectă câteva minute la treaba asta. Ai revenit? Felicitări, ești în grațiile zeiței statisticii. Dar dacă ești total retardat, vei trăi crezând că te vei întoarce mereu.

Sunt atât de retardat.

Întrebarea care se conturează din cele de mai sus, să pun articolul la personal?

 

pink-floyd-the-wall-13201711-31-311

Primu

Thursday, August 1st, 2013

Mă întreb tot timpul de ce insist.

Am plecat din țară. Contactele pe care le am cu românii sunt minime. Mult mai multe cu cei de aici sau din alte locuri. Nu-mi pasă și nu știu ce e în presa din România. Pe cuvânt că habar nu am cine e președintele. Bănuiesc că e Traian Băsescu pentru că asta e ultima informație care mi-a trecut printre urechi.

E e nevoie patologică să scriu în română. Citesc câteva blog-uri punct ro și cam atât. Patru sunt interesante și trei mă scot din sărite. Uite așa, din legătură în legătură ajung prin alte locuri. Cel mai mult îmi place când ajung în presă. Citesc articolul pe diagonală iar când termin mă relaxez în scaun, îmi aranjez monitorul și încep tocatul comentariilor.

Aș putea scrie doar în engleză. Spell-checker-urile sunt perfecte pentru greșelile pe care le fac eu. Deși recunosc că nu mă exprim la fel de ușor, asta nu e o problemă. Dar un pitic mă tot fute la cap: “scrie bă și în română, dă-le muie*.”. Adică, treaba nu e să scriu, e să dau muie. Și cum nu prea mă omor după dat muie în engleză, a rămas româna. Aș putea da muie în Esperanto, ca să par mai interesant, dar când ținta ta sunt vorbitorii de esperanto mai bine nu dai muie că sunt lucruri mai utile de făcut.

M-a traumitizat România. Școala mai ales. Băgami-aș pula în ea de școală.

Patru ani în care am învățat că trebuie să iubesc România, că România de fapt e un buchet de flori, în care ne-au obligat să citim povești istorice pline de eroism (what a load of crap) și biblia povestită copiilor. Pe lângă minunata programă, învățătoarea are mereu dreptate, învățătoare e dreaptă și învățătoarea e un suflet nobil venit care ne luminează pașii. La internat am învățat că este un dat să mâncăm bătaie regulat de la niște fete de 18 ani și de la minunatele educatoare în sălile decorate cu crucifixuri și emblema româniei, extra large size. Cea mai interesantă chestie pe care am învățat-o a fost printr-a patra când am aflat că dacă faci două tabere, te înarmezi cu cataroaie și începi să arunci în vederea distrugerii inamicului cineva o să aibe capul spart. Din păcate pentru mine, tabăra mea a pierdut războiul și eu am ajuns la urgență.

Următorii patru am schimbat școala și mi s-a spus din prima zi că am venit să le stric colectivul. Ai de pula lui de colectiv. Din colectivu ăla, vreo patru culeg căpșuni prin Spania, multe dintre fete sunt casice căsătorite cu maneliști bogați, unu fute bătrâne în Japonia (cel mai realizat de fapt) și de restu nu știu. Nu judec nicio muncă și realizez că într-un fel au făcut ce trebuie. Cu profesorii mă certam constant pentru că am gura mare și simțeam nevoia să le reproșez că mănâncă rahat. Soluția lor a fost să mă amenințe cu exmatricularea într-a opta. De două ori. Sincer vroiam să o facă dar la 13 ani nu poți să faci prea multe alegeri de capu tău.

În liceu am făcut mult sex. Am învățat droguri. Am fost nihilist, hipiot, socialist, dubios, bețiv, semi-junkie și altele. Unele s-au intersectat, altele nu. Anumite lucruri tot s-au repetat. România cu literatura, istoria și producția ei de lumea a treia.

Pe scurt, 12 ani de spălat pe creier. În facultate nu prea au reușit.

Dar am învățat și chestii mișto. Aia cu piatra în cap fu una. Alta, pe la 17 ani am realizat că mă scârbește ce văd la televizor și am scos cablu din televizor. De atunci nu am mai pupat TV.

Din păcate am trăit printe români, treabă care m-a afectat. E un mare handicap extrem de greu de tratat. Trăitul printre alții ajută procesul de reparare, dar deocamdată terapia e la început.

Am deviat mult, dar cum ăsta este un post “despre” se încadrează.

*Muie (fig.) acțiunea de a închide gura cuiva cu pula. A nu se confunda cu sexul oral, care nu este cu nimic rușinos sau denigrant.

Piss Christ, Andres Serarno, 1987

Piss Christ, Andres Serarno, 1987